La Panaghia

La câţiva km de Reşita este comuna Gătaia, la jumătatea distantei intre Reşita şi Timişoara. Prin gara Gătaia trecea trenul care lega cele doua oraşe şi transporta muncitorii navetişti la Combinatul Siderurgic şi muncitorii agricoli cu produsele lor din fermele agricole în pieţele din Reşita şi Timişoara.

Familia Kovacs Mihai avea casă mare cu sase rânduri de ferestre, la sosea n Gătaia. Casa era a străbunicii mele , Szrubian Ida. Mama ei Wavrick Johanna, nemţoaică din Banat, s-a căsătorit cu un armean refugiat cu care a avut mai mulţi copii. Szrubian Ella (bunica mea ) , Adela şi Emilia care au murit în aceeaşi săptămâna amândouă de difterie şi un frate care a învăţat la Timişoara şi era printre pionierii aviaţiei în 1914. Bunica Ella a supravieţuit şi a întemeiat o familie cu Mihai Kovacs, care deţinea pământ şi o fermă prosperă la intersecţia căii ferate cu şoseaua Gătaia Timişoara, unde era un canton de cale ferată care există şi astăzi. Bunicul Mihai avea un ochi lipsă încă din clasele primare, când un copil i l-a scos cu un toc cu peniţă metalică, în timpul unei dispute intre copii. ( Alla zice ca l-a scos, adult fiind, să nu îl ia în război.) În rest era sănătos, voinic, parul blond, pielea albă, bine făcut şi purta mereu o pălărie cu boruri largi chiar şi când se suia în vârful căruţei pline cu fin din lucernă şi trifoi. Aveau cai, porci, pasări şi tocmeau ajutoare la strânsul recoltei, la arat, la prăsit.

În curtea uriaşă a fermei aveau adăposturi pentru animale, grajd încăpător pentru cai, cocină pentru cca 80 de porci, pasările aveau adăposturi văruite frecvent. Ratele şi gâştele păşteau pe câmp în zona inundabilă.

Kovacs Mihai s-a căsătorit cu Szrubian Ella şi au avut copii: un băiat Kovacs Ernest, născut în 1919 şi o fată Kovacs Magdalena Margareta, Magdus născuta în 27 februarie 1926. Copilăria lor a fost una fericită. Spaţiul de joacă era nelimitat. Vara cutreierau câmpurile. Magda călărea un cal blând şi emana bucurie prin ţinuta şi pletele blonde care fluturau în bătaia vântului. Mergeau la scăldat , cu tineri de vârsta lor, în răul Barzava, care izvorăşte din munţii Semenic şi străbate localităţile Gătaia şi Sculea.

Gătaia se găseşte la 52 km de Timişoara şi 47 km de Reşita pe DN 58 şi are în componenta Gătaia, Sculea cu satele Butin, Percosova, Semlacu Mare şi Semlacu Mic.

Ţara şi economia îşi revenea după primul război mondial 1914- 1916. Viata se scurgea molcom, copiii creşteau, ajutau la treburile câmpului si Magda în gospodărie. Ella frământa şi cocea cuptoare întregi de pâine când aveau muncitori care ajutau la muncile câmpului. Ii hrănea pe toţi. Copiii au mers la scoală iniţial in comună apoi la Timişoara. Aveau bibliotecă masivă cu multe cărţi rare. Aveau toată colecţia despre viata animalelor de Bhrem legată şi cartonată, cu desene şi imagini color. Magda colecţiona timbre si îşi petrecea mare parte din timp cu aranjarea lor în clasoare. A venit şi al doilea război mondial. Erno avea 20 de ani şi împreună cu tatal cu caii şi căruţa au fost rechiziţionaţi şi au ajuns cu frontul pana la Don. Spre sfârşitul războiului Magda avea 18 ani. Au trecut nemţii prin gospodărie şi au luat animale şi produse agricole să se hrănească. Au lăsat medicamente şi dulciuri. Magda avea multi prieteni, era sociabilă şi amabilă ii ajuta pe toţi. Hans era cu vreo doi ani mai mic dar îndrăgostit pană peste urechi aşa cum se întâmplă la 16 ani. Venea des la fermă şi dădea târcoale. Magda ii dădea atenţie din când în când şi Hans era în culmea fericirii. În 1944 nemţii se retrăgeau şi în urma lor au venit rusii. Hans a fost surprins pe şinele de cale ferată din dreptul cantonului şi fără somaţie mitraliat în diagonală. Magda privea îngrozită dintr-o căpiţă de fan. Era în stare de soc când soldatul a îndreptat arma spre ea şi a întrebat-o dacă e româncă.

Nu mai ştia ce era. Într-un târziu a răspuns româneşte şi a fost cruţată, nu însă şi colecţia de timbre pe care soldaţii au răvăşit-o şi au urinat pe ea.

În martie aprilie 1940 i-au luat pe toţi bogătaşii din Basarabia, şi cu soldaţii prin lapoviţă şi ninsoare, cu femei şi copii au făcut convoaie de căruţe şi i-au trecut Prutul. Se rugau de romani să ii adăpostească şi sa le dea ceva de mâncare. A venit cineva cu vestea că toate nevestele cu foaie de drum să meargă la gară, unde li s-a repartizat un bou-vagon. Au ajuns la Bucureşti unde au fost bombardaţi din avioane. La Bucureşti la Triaj erau garnituri cu soldaţi nemţi care se retrăgeau. Americanii au bombardat. Mame cu copii au sărit din vagon şi au fugit pe câmpia aia. Ploua cu gloanţe. Am căzut într-un şanţ. Cu greu am ajuns la un conac boieresc şi mama s-a rugat sa dea o coaja de pâine.

– Dacă vreţi, puteţi să înnoptaţi, în grajd. Am rămas. Dimineaţa mama s-a întâlnit cu consateni şi iar a plouat cu gloanţe. Au ajuns la o gară şi ea a zis ca trebuie sa ajungă la Balş, unde erau concentraţi bărbaţii. Cei de la Crucea Roşie dădeau ajutoare. Am mers o săptămâna din tren în tren. Nu aveam o sticla, un borcan. Dacă mi-a fost foame mă trimitea să cerşesc. Am ajuns la Balş, ne-am întâlnit cu tata. Am fost plină de păduchi cu părul numai bucle blonde. Mi-au tăiat tot părul. De acolo am plecat la Anina unde tata a fost obligat să facă o săptămâna de mină. Apoi a lucrat la fabrica de şuruburi. Unchiul meu era telegrafist la gara din Timişoara, transmitea mesaje cu aparat Morse.

De la Anina, a zis unchiu:

– Haida la Gătaia! – Intră şi tu la şeful de echipă, la canton. A zis că am un canton la 4km de Birda şi 4Km de Gătaia şi – va angajez cantonier. Am stat 5 ani la canton. La scoală mergeam zilnic pe lângă linie 4 Km dus – întors. Era o alee de duzi de la Birda la Gătaia. Erno aduna dude şi făceau ţuică de dude. Mecanicul de tren, când mă vedea că merg pe lângă linie mă lua ca pe un pisic şi –” Haida sus!” Orice minut de întârziere era penalizat. Eu eram fata lor cea mică.

In dreptul burlanului de la bucătăria de vară, aveau o cadă mare de tablă unde strângeau apa de ploaie.

Al treilea copil al familiei, care avea doi anişori s-a aplecat şi într-un moment de neatenţie al tuturor,

s-a înecat în vană. A fost mare tristeţe. Bunicul iubea pe Magdus şi bunica pe Erno. Nu prea erau în relaii bune după nenorocirea întâmplată cu cel mic. Nu vorbeau cu lunile mai ales după pierderea suferită.

În casă aveau mobilă sculptată în lemn masiv, vitrină, birou, bibliotecă, fotolii şi canapea de piele maro. Dormitorul era din lemn masiv vopsit în albastru deschis, iar bucătăria avea mobilierul vopsit în verde. Şpaisul, unde se ţineau dulceţurile şi compoturile peste iarnă avea rafturi ca o bibliotecă, sertare generoase şi dulapuri în care ţineau cratiţe şi râşniţa de mac cu sertar mic.

Aveau cărţi mari, îşi aminteşte Alla. ” Trebuia să mă spăl bine pe mâini, să nu fac urechi de măgar la cărţi. Aveam o plăcere enormă să răsfoiesc cărţile. Stăteam cu orele.”

Bunicu avea atelier cu toate sculele: menghină, rindea, cleşti, ciocane, dulap cu rame pentru stupi, pe care le ducea la căsuţele albinelor care aveau “apartamentele” într-o remorcă, de o parte şi de alta cu urdinişurile colorate. Accesul la stupi era pe culoarul interior. Bunicu îşi punea o plasă în cap şi făcea fum cu iască uscată. Trăgea mierea tot în atelier şi acolo ţinea şi butoaiele cu miere de salcâm care nu se zaharisea, dar avea şi bidoane cu miere zaharisită din flori de tei, flori de câmp etc.

Imi dădea cuie să le îndrept şi câteodată scăpam ciocanul şi făceam beşică maro la deget. Ii era drag de mine.

_ Ce ai facut?

_ M-am lovit.

_Acuma eu trebuie să-ţi dau un medicament şi mergea la bidonul cu miere zaharisită şi lua cu o lopăţică specială pe care mi-o întindea . Mi s-a părut cel mai bun medicament.

Mă controlau la lecţii. Scriam curat şi caietele erau îngrijite. Mă puneau la masă cu ei să mănânc.

În conversaţie m-au întrebat:

_ De ce sunteţi așa de săraci?

_Noi am fost bogaţi, dar ne-au luat tot. Le-am adus şi nişte fotografii din Basarabia.

_ Bunica era ca o zână, avea părul pană la călcâi şi nu ştia să facă nimic. Servitorii făceau tot. Aveau servitori multi, patru cai la sanie şi pământ , potop de pământ, cat vezi cu ochii.

Magda mergea la Reşiţa cu produse de la fermă. A tras la familia Hodacs Lajos cărora le ducea ouă proaspete, brânză, smântână, legume proaspete de la fermă, miere de albine. Acolo s-au cunoscut cu Bandi, tânărul medic, care avea doar motocicleta. Magda era foarte frumoasă, înaltă, suplă, păr blond bucălat şi ochi albaştri. S-au îndrăgostit şi s-au căsătorit la Primăria din Gătaia. După nouă luni, în 23 martie 1951 m-am născut eu, Kurjatko Gabriela. Am fost un copil iubit şi răsfăţat. Imi făceau fotografii în fiecare zi şi au deschis şi un album cu numele meu. Familia Hodacs au zărit o luminiţă de speranţă prin apariţia mea şi m-au botezat. Naşa mea era după cumplita pierdere a unicului copil şi a găsit alinare în preocupările de naşă.

Salariul de cantonier era foarte mic. Trei ouă puteam să cumpărăm din salariul de la CFR. La Birda erau mai mulți consateni care câştigau bine şi nu îl înţelegeau pe tatăl meu . Nu au vrut să îl împrumute, i-au reproşat că a fost bogat. Într-o după-amiaza juca şah cu Erno. Mâinile lui erau muncite, aspre şi bătătorite de la munca pământului. Le privea gânditor şi la un moment dat a spus:

_ Dacă tot regimul ăsta o să tină, o sa vină cotele şi o sa ajungeţi ca noi.

_ Ah, niciodată! a zis Erno încrezător în situaţia prezentă.

Nu a trecut mult şi au venit cotele. Erau nevoiţi să-şi fure din propria recoltă. Adunau toţi snopii şi ii puneau roată – roată ascunşi pe după clăile de paie. Treierau cu caii, băteau grâul , deşi aveau maşină de decorticat. Aduceau sacii cu făină de grâu şi porumb în pod la canton. S-a întâmplat cum prevăzu-se tatăl lui Alla. Le era din ce în ce mai greu să dea cotele care erau tot mai mari şi pentru traiul familiei rămânea din ce în ce mai puţin.

In vara anului 1951 a venit soldatul la ei şi la noi şi a spus ca pană deseară să fiţi gata. Au întrebat cate căruţe au nevoie şi au zis zece. Au luat profesori, preoţi, chiaburi. Au luat pe cine au nimerit. Au luat şi ţiganii cu şatra. Au fost deportaţi cu toţii în Bărăgan. Au călătorit în bou-vagaoane două săptămâni şi

după care au fost puşi pe mirişte direct pe pământ după treieratul grâului în mijlocul lunii iulie pe nişte călduri infernale. Cei care aveau căruţe şi cai, cum a fost şi cazul lui Erno, au putut să meargă să caute apa cu butoaiele de varză. Din senin s-a iscat o ploaie de vară cu tunete şi fulgere. Erno îşi amintea de unul din familia Ghilezan , care stătea sus pe mobila stivuită în căruţă, sus de tot pe o canapea din stofa cu umbrela desfăcută. În jurul lor ploaia torenţială inunda totul.

Când au realizat că nu este glumă şi că au domiciliu forţat, au început să construiască din chirpici case , mai mult în pământ , acoperite cu paie. Mai mulți, apţi de muncă s-au grupat şi au ridicat pe rând , pentru fiecare familie, adăpost. Iarna s-a instalat repede şi viscolul a acoperit satul. Nămeţii aveau şi doi metri înălţime.

Oamenii locului , săraci lipiţi, se plângeau că pământul e neroditor şi că nu se face nimic. Bănăţenii au adus cu ei seminţe de legume de tot felul şi în primăvară, au arat şi au însămânţat şi au obţinut recolte îmbelugate. Varza s-a făcut cat ligheanul, toate au găsit sol fertil şi s-au dezvoltat uimitor.

Magda era căsătorită şi a născut în martie 1951. Pe ea nu au ridicat-o să o ducă în Bărăgan. Când a aflat că părinţii şi fratele au fost deportaţi alerga disperată cu bebeluşul în brate ( cu mine în brate ) pe peronul gării din Gătaia să afle de ce şi unde au fost duşi.

După vreo doi ani am mers în vizită. Imi amintesc aglomeraţia din Gara de Nord şi oamenii care mi se păreau uriaşi şi bagajele lor la fel. Imi amintesc căsuţa acoperită cu strat gros de paie şi florile uriaşe la care mă uitam de jos în sus. Pe aleea din spatele casei veneau spre mine o scroafă cu vreo 12 purcei aliniaţi transversal pe tot drumulStrabunica avea o casa mare. Am înlemnit de spaimă.

In bărăgan Erno s-a îndrăgostit de Irenke Cizmarik din Gătaia. A fost o dragoste foarte mare. Părinţii nu au fost mulţumiţi şi s-a rupt relaţia.

Dupa şapte ani de domiciliu forţat au fost lăsaţi să se întoarcă în localităţile lor. IAS ul a confiscat tot. Nu mai aveau unde să se întoarcă.

Străbunica avea o casa mare în Gătaia la sosea. A fost o femeie tare blândă. Când deportaţii au revenit din bărăgan după 7 ani de domiciliu forţat, bunicii au vândut casa străbunicii, Szrubian Ida, din Gătaia şi cu toţii Mihai, Ella, Erno şi străbunica s-au mutat la părinţii mei în Herculane.